Specialiștii au descoperit că evenimentele traumatice din copilărie sunt o cauză mare a  depresiei – aici putem menționa decesul unui părinte, abuzul, abandonul, violența sau divorțul. Iar persoanele care sunt în șomaj pentru o perioadă lungă de timp sunt expuse la un risc de 3 ori mai mare de a prezenta simptome depresive.

Dar factorii de risc pentru apariția depresiei nu se opresc aici și trebuie să ținem cont și de:

  • istoricul de depresie sau tulburare afectivă bipolară în familie
  • asocierea cu alte boli cronice
  • expunerea la catastrofe naturale, război
  • dar și de dezavantajele socio-economice precum nivelul scăzut al educației și sărăcia, care deseori merg mână în mână.

Iar depresia la femei este de 2 până la 3 ori mai frecventă decât la bărbați.

Cauzele biologice

cauzele psihologice ale depresiei

Studiile au arătat modificări ale concentraţiilor unor substanţe existente la nivel cerebral, substanţe numite neurotransmiţători. Dintre acestea cele mai frevent asociate cu apariţia simptomelor depresive sunt noradrenalina şi serotonina. Alte substanţe implicate sunt: dopamina, acetilcolina, acidul gama aminobutiric, glutamatul.

Neuronii sunt celule specializate în recepţionarea şi transmiterea informaţiilor. Neurotransmiţătorii sunt substanţe chimice care mediază transmiterea mesajelor de la un neuron la altul. Fiecare neuron are un corp celular care conţine toate elementele specifice unei celule normale. De la nivelul corpului neuronal pleacă numeroase ramificaţii mici numite dendrite şi o ramificaţie mai mare numită axon.

Când un neuron primeşte un semnal se activează şi este transmis un semnal electric dinspre corpul neuronal spre capătul axonului, acolo unde sunt stocaţi neurotransmiţătorii. Semnalul electric eliberează anumiţi neurotransmiţători la nivelul spaţiului dintre axonul neuronal şi dendritele următorului neuron, spaţiu numit sinapsă. Neurotransmiţătorii de la nivelul sinapsei se leagă apoi de receptorii situaţi la nivelul dendritelor neuronului vecin şi astfel mesajul este transmis mai departe.

Eliberarea neurotransmiţătorului la nivelul sinapsei poate inhiba sau activa neuronul următor. Neurotransmiţătorii se pot lega şi la nivelul receptorilor situaţi la nivelul aceluiaşi axon din care au fost eliberaţi modulându-şi astfel propria acţiune. După ce o anumită cantitate de neurotransmiţător a fost eliberată în fanta sinaptică, acesta este apoi recaptat la nivelul butonului axonal, iar anumite enzime descompun molecule de neurotransmiţător rămase în fanta sinaptică.

Teoria monoaminelor

Studiile timpurii au arătat că anumite medicamente care cresc nivelele sinaptice de serotonină şi noradrenalină, au efect antidepresiv. Pornind de la această descoperire a aparut ipoteza că nivelele scăzute de serotonină şi noradrenalină pot duce la apariţia depresiei. Ulterior s-au descoperit alte medicamente antidepresive care creşteau atât nivelele de serotonină şi noradrenalină cât şi pe cele de dopamină, cu mult mai puţine efecte adverse decât cele iniţiale.

Totuşi, nivelul scăzut al monoaminelor nu a putut explica in totalitate apariţia simptomelor depresive.

Teoria neuroplasticităţii

teoria neuroplasticitatii

În ultima vreme cercetătorii consideră că un rol la fel de important îl au circuitele neuronale de la nivel cerebral, conexiunile neuronale din anumite arii cerebrale şi creşterea neuronală, toate constituind ceea ce se numeşte neuroplasticitate. Astfel, anumite zone cerebrale sunt implicate în reglarea dispoziţiei. Acestea sunt amigdala, talamusul, hipocampul şi cortexul cerebral. Depresia pare să fie cauzată de alterarea neuroplasticităţii la nivelul acestor zone.

Amigdala este o structură neuronală care face parte din sistemul limbic (un grup de formaţiuni situate profund la nivel cerebral), implicat în reglarea emoţiilor cum ar fi plăcerea, furia, frica. Când o persoană este depresivă se pare ca există o activitate crescută la acest nivel.

Talamusul este zona cerebrală care primeşte majoritatea informaţiilor senzoriale pe care le transmite apoi către cortexul cerebral, fiind implicat în reacţiile comportamentale, funcţiile de învăţare, gândire.

Hipocampul face parte la fel ca amigdala din sistemul limbic şi are un rol major în procesele de memorie şi în reacţiile emoţionale legate de anumite evenimente stresante din trecut. Se pare că hipocampul este mai mic ca dimensiuni la anumite persoane depresive, expunerea ulterioară la evenimente stresante fiind afectată.

Studii recente care au folosit rezonanţa magnetică și reconstrucții volumetrice ale structurilor cerebrale au arătat că hipocampul persoanelor depresive are un volum mai mic decât cel al persoanelor fără simptome depresive. Aceleași cercetări sugerează faptul că după administrarea anumitor antidepresive aceste volume se egalizează, odată cu remiterea simptomelor depresive. În acest proces de “reparare” sunt implicate substanțe numite neurotrofine care au numeroase roluri printre care și acela de formare de noi structuri neuronale.

Există studii (unele efectuate chiar în țara noastră) care semnalează faptul că și aceste neurotrofine sunt scăzute la pacienții depresivi si astfel procesul de reparare și regenerare al neuronilor este blocat.

Cauzele genetice

cauzele genetice ale depresiei

Depresia nu este cauzată de o genă anume, dar se consideră că apariţia ei este influenţată de mai multe gene. Pentru a afla rolul pe care îl joacă genele în apariţia depresiei s-au făcut studii bazate pe gemeni si pe adopţii.

Gemenii monozigoţi (gemeni identici) au 100% aceleaşi gene, iar cei dizigoţi au doar 50% gene comune. Astfel dacă depresia are cauză genetică, geamănul monozigot al unui pacient are un risc mult mai mare decat geamănul dizigot al pacientului. Exact acest lucru se întâmplă şi în cazul depresiei, iritabilitatea fiind estimată la 40-50%. Acelaşi lucru se observă şi în studiile pe adopţii, estimându-se că riscul unei persoane adoptate de a face depresie este mai mare dacă parintele său biologic are depresie.

Rudele de gradul 1 ale celor care au depresie au un risc de 2 – 3 ori mai mare de a face de-a lungul vieții depresie şi de până la 2,5 ori mai mare de a face tulburare bipolară faţă de populaţia generală.

Jumătate dintre pacienţii cu tulburare bipolară au cel puţin un părinte cu o tulburare afectivă, cel mai adesea aceasta fiind tulburare depresivă majoră. Studiile au arătat că dacă un părinte are tulburare bipolară, riscul copilului este de 25% de a face o tulburare afectivă. Daca ambii părinţi au tulburare bipolară, riscul copilului de a face o tulburare afectivă este de 50% până la 75%.

Cauzele psihosociale

cauzele psihosociale ale depresiei

Stresul reprezintă un factor important în apariţia depresiei. Aproape toţi ne confruntăm cu evenimente stresante de-a lungul vieţii, însă majoritatea dintre noi nu facem depresie. O explicaţie ar fi că materialul genetic al fiecăruia ne influenţează foarte mult răspunsul la stres. Dacă odată cu anumite vulnerabilitaţi genetice şi/sau biologice apar şi evenimente stresante, poate apărea depresia.

Cele mai frecvente evenimente de viaţă stresante asociate depresiei sunt: pierderea în copilărie a unui părinte sau abandonul parental, trauma emoţională, divorţul sau pierderea locului de muncă.

Pierderea unui părinte în timpul copilăriei creşte semnificativ riscul apariţiei depresiei la adult, în special dacă pierderea părintelui a avut loc înaintea varstei de 11 ani. Divorţul parental în copilăria timpurie a fost de asemenea asociat cu o creştere a riscului de depresie la adult. Un alt element de risc este abuzul fizic sau sexual în copilărie. Femeile cu istoric de abuz sau neglijare în copilărie au un risc de 10 ori mai mare de a face depresie.

Şomajul reprezintă un factor precipitant important fiind asociat cu un risc de 3 ori mai mare pentru apariţia depresiei. S-a observat că poate fi asociat şi cu suicidul. Creşterea cu 1% a şomajului este asociată cu o creştere de 0,79% a suicidurilor la persoanele cu vârsta mai mică de 65 de ani.

Sărăcia, gradul de îndatorare, pierderile financiare importante datorate crizei economice sunt de asemenea factori de risc asociaţi apariţiei depresiei.

Declanşarea unei depresii este deseori asociată unui factor psihotraumatizant sau stresant. Episoadele ulterioare nu sunt mereu asociate unor psihotraume. Se consideră că modificările biologice apărute după primul episod de depresie, vor fi cele care vor conduce la apariţia altor episoade de-a lungul vieţii.

Depresii secundare

Depresia poate apărea secundar unei afecţiuni somatice sau unui tratament. Cele mai frecvente situaţii sunt: anumite boli endocrine cum ar fi hipotiroidia, diabetul zaharat, infarctul de miocard, bolile neoplazice (cancerul), dar şi tratamentul cu anumite medicamente cum ar fi interferonul.

Putem cere ajutor de la un psihoterapeut

psihoterapia poate vindeca depresia

Daca regasim una, sau mai multe cauze in viata noastra, este timpul sa cerem ajutor de la un specialist in boli mintale. Consecintele pot fi foarte grave daca depresia este lasata sa-si  faca de cap – izolare sociala, pierderea locului de munca si chiar suicidul.

Un psihoterapeut va oferi diagnosticul si va propune un tratament medicamentos daca considera ca este necesar, depinzand de gravitatea si tipul depresiei.

Sedintele cu un terapeut se pot face chiar si online – la fel de eficient si cu rezultate la fel de bune ca metoda offline.

Articol redactat de Mihai Bran, Medic Psihiatru si Psihoterapeut.

Uneori depresia sau tulburările de anxietate pot trece neobservate. Nu aștepta prea mult. Testează-te acum!
*Scala HADS este un instrument de screening validat științific.